În primele zile de la naștere, bebelușul are cea mai silențioasă perioadă a vieții lui, dar în același timp una în care transmite multe mesaje. Comunicarea lor este continuă, intensă și surprinzător de coerentă. Ei „vorbesc” prin intermediul corpului, privirii, respirației, dar și prin felul cum își mișcă brațele.
Comunicarea nu începe odată cu primul cuvânt – începe din prima secundă.
Chiar dacă vederea unui nou-născut este încă în formare, fața omului este pentru el un reper puternic. Nou-născuții caută privirea persoanei din fața lor, însă nu stabilesc un „contact vizual stabil” , ci mai degrabă o serie de scurte întâlniri.
Corpul lor răspunde direct la emoție, la efort sau la confort. Când se liniștesc, respirația devine regulată și expresia se destinde. În momentele de disconfort, apar grimasele, respirația devine mai rapidă, iar pielea se poate înroși.
Brațele și picioarele nu se mișcă la întâmplare. Chiar și acele gesturi mici, aparent neregulate sunt mesaje: încordarea și arcuirea spatelui poate fi o formă de reacție intensă, mișcările lente, precum niște valuri, își fac apariția când corpul se simte în siguranță.
Corpul este primul alfabet.
Înainte de zâmbetul social, apar micro-expresiile: fruntea încrețită, sprâncenele ridicate, buzele strânse sau relaxate. Acestea sunt reacții- nou-născutul își trăiește lumea la intensitate maximă, iar fața îl trădează.
Plânsul este adesea considerat „singura formă de comunicare” , însă în realitate este doar cea mai sonoră formă.
Există plânsul scurt, plânsul întrerupt, plânsul intens, plânsul care vine după un moment de liniște adâncă. Tonul, ritmul și felul în care corpul se mișcă în timpul plânsului, spune mai multe decât volumul lui. Nu întotdeauna înseamnă supărare – poate fi efort, oboseală sau doar o tranziție între două stări.
Comunicarea cu un nou-născut nu este de a întreba și a primi răspuns: este despre a observa.
Lasă un răspuns